Mergeam într-o zi pe
stradă şi s-a apropiat de mine un domn înalt, ţinând de mână un băieţel cu
părul numai bucle. M-am uitat o clipă spre el, mi-a atras atenţia, normal, era
un copil: ceva foarte important pentru mine! Când a ajuns în dreptul meu s-a
luminat la faţă, a zâmbit şi a zis:
„Mama!”
Bineînţeles, bărbatul care
îl ţinea de mână a spus: „Nu, nu este mama! Este mămica altor copii, sau o bunică!”
Într-o altă zi, trecea pe
lângă mine o mămică ţinând într-un port-bebe, o fetiţă de vreo şase luni, m-am
uitat un pic la ea: dintr-o dată s-a luminat, mi-a zâmbit şi m-a salutat... Am
zis: „Doamne, oare pe toate celulele fiinţei mele este scris „mamă”?
În multe situaţii, unii
copii care avuseseră ceva probleme cu părinţii lor, mi-au spus: „N-aţi vrea să
fiţi dumneavoastră mama noastră?”
Chiar zilele trecute a
venit un băieţel din vecini, a cărei mamă a plecat cu câţiva ani în urmă şi
pentru că el mă vede mereu bolnăvicioasă, mi-a spus: „Ştii, tanti Maria, dacă o
să mori, te rog să mai vii pe la noi,
măcar aşa, în joacă, să ne mai sperii!” Aşa cum a înţeles el, crede că sufletul
celor morţi se poate reîntoarce şi mai poate vizita pe cei rămaşi. I-am
explicat ce spune Biblia cu privire la acest lucru, ca să ştie că eu nu am cum
să mă mai întorc. De mai multe ori i-am
spus: „Nu mă iubi pe mine! Vezi că omul este trecător: ai iubit-o pe
mama şi a plecat; mă iubeşti pe mine, eu am probleme de sănătate, azi pot să
fiu, mâine să nu mai fiu; încearcă şi
leagă-ţi sufleţeul de Dumnezeu! El este veşnic, nu ne părăseşte nici prin
plecare, nici prin moarte. El te iubeşte şi poate să-ţi fie alături în fiecare
clipă!”
A venit din nou peste
câteva zile şi era abătut... L-am întrebat: „Ce ai? Ce se întâmplă? Fusesem în dimineaţa aceea cu
el la magazin să-şi caute un monitor pentru calculator. Mă simţeam vinovată că
nu cerusem permisiunea de la tatăl lui; dar m-am gândit că nu fac ceva rău şi
băieţelul, care are 13 ani, mi-a spus cu certitudine că nu trebuie să meargă la
antrenament, nu e nici o problemă. Am contat pe cuvântul lui ca să facem acest
lucru, pentru că ştiam că tatăl are de gând să-i cumpere un monitor. Însă, spre
seară, a venit şi mi-a spus: „Tata m-a prins cu minciuna; v-am minţit şi pe
dvs. că nu am avut antrenament, de fapt avusesem, dar nu mai aveam răbdare şi
voiam să se rezolve problema cu monitorul. M-am bucurat atât de mult că aţi
mers cu mine, am intrat împreună şi într-un magazin cu animăluţe, a fost un pic
de divertisment.”
A mai lipsit la încă două
ore şi l-am întrebat „De ce n-ai fost măcar la orele acelea?” A zis: „Pur şi
simplu nu aveam chef, nu ştiu ce am, nu mai pot să merg uneori la şcoală!”
Îi era teamă că tatăl lui
îl va pedepsi, a început să plângă şi a zis: „Tanti Maria nu ştiu cum să mai
reacţionez, nu ştiu ce să fac? Nu vreau să mă bată, mă doare, nu mai pot
suporta!”
Totdeauna mi-a fost milă
de copii. Pe-ai mei i-am bătut de câteva ori când erau mici, şi după aceea m-am
hotărât să nu mai fac acest lucru. Avea trei ani băieţelul nostru când l-am
bătut pentru că se urca pe maşina veche a fratelui meu şi pe care el acum o
folosea de tobogan; şi îi spusesem o dată, de două ori: „Nu te mai urca acolo,
că se strică maşina, se zgârie!”, dar era mult prea mare plăcerea lui ca să
renunţe, şi atunci eu i-am „aplicat
constituţia”. A plâns şi apoi a venit la mine, şi uitându-se în ochii mei mi-a
spus: „Mama, prea tare ai dat!” Am
simţit câtă dreptate avea... Pentru o joacă, pentru un lucru nevinovat! Este adevărat, am putea spune că nu m-a
ascultat şi a meritat pentru neascultare să fie pedepsit. Da, dar nu aşa!
De atunci încolo am
încercat să folosesc orice metodă să determin pe copil să facă ce este bine,
dar nu cu bătaia. Am încercat să-mi dau seama de lucrurile care-l neliniştesc
sau îl fac neînstare să asculte. Citisem
că forţarea nu este unealta de lucru a
lui Dumnezeu. Şi de aceea, am încercat să ţin cont de limitele copilului şi să
nu-i cer mai mult decât poate.
Băieţelul din vecini în
acest moment este foarte trist. Nu mai are chef de nimic. Singura lui mângâiere
este calculatorul. M-am rugat şi am zis: „Doamne, ce pot să fac pentru acest
copil?” Am sunat pe o doamnă avocat, i-am explicat situaţia şi dânsa mi-a dat
telefonul copilului abuzat sau al părintelui îngrijorat care este 116111. Când
am sunat acolo şi am explicat situaţia, doamna mi-a cerut să vorbească cu el.
Am înţeles împreună că şi pentru tata e greu singur să ducă toate poverile
familiei, şi că trebuie cu toţii să punem umărul pentru a ajuta. Când acest
băieţel mi-a spus „N-aţi vrea să fiţi dvs mama noastră?”, mi-am dat seama cât
de mare nevoie are el ca cineva, cuiva, să-i pese de problemele lui. Eram
obişnuită ca el împreună cu frăţiorul mai mic să sune mereu la interfon pentru
ca o voce feminină să le răspundă şi să le deschidă, eram obişnuită ca să fiu
chemată la balcon, şi să mi se ceară ceva dulce sau un pic de apă, sau dacă se
loveau, un „urgo” sau pansament cu spirt, să spălăm rana. Ştiam că toate aceste
cereri sunt expresia nevoii lor disperate după mama. De multe ori m-am întrebat,
când se căsătoresc oamenii, îşi dau ei seama de responsabilităţile sufleteşti
pe care le au faţă de copiii cărora le vor da naştere? Se spune că cel mai frumos
cadou pe care părinţi îl pot da copiilor este să se iubească unul pe
celălalt, să se respecte, să se preţuiască,
să creeze o atmosferă plăcută, de siguranţă pentru copiii lor.
Nu ştiu dacă vă amintiţi
de când eraţi copii, vreo ceartă a părinţilor... Nu ştiu dacă vă amintiţi ce
fel de stare se crea în suflet. Eu una nu prea am avut multe ocazii în care să
văd că părinţii se ceartă. Îmi amintesc cu plăcere că dormeam în camera alăturată părinţilor şi mă trezeam dimineaţa auzindu-l
pe tata spunâd cuvinte frumoase mamei, şi când intram în camera lor îl vedeam
cum o mângâia pe frunte, pe obraz... Am visat că voi fi şi eu cândva părinte şi
voi crea o astfel de atmosferă pentru copiii mei. Ştiu că oricât ne-am strădui,
noi nu reuşim să facem decât poate maxim 50% din ceea ce ar trebui faţă de copiii
noştri, de aceea, educaţia şi nevoile lor sufleteşti vor fi completate de
bunici, mătuşi, cadre didactice, dar, nevoile lor afective, atmosfera de
dragoste necesară în cămin ar trebui să nu lipsească cu nici un chip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu