Revelion.
Soţul meu răsfoieşte o carte de poezii moderne. La un
moment dat spune: „Nevastă, eu dacă încep, scriu poezii dintr-astea câte 100
pe zi...” „Hai să încercăm, am
spus eu, şi aşa nu avem altă distracţie pentru seara asta!” Eram doar noi
doi şi o nepoată de la Piatra Neamţ. Deşi nu-mi spusese niciodată nimic, simţeam
totuşi că soţul meu este nemulţumit că nu scriu şi eu poezii... (Nu-i
adevărat ! – nota soţului). M-am rugat în gând şi am zis: „Doamne, Te rog
ajută-mă să scriu şi eu o poezie, dar să fie poezie-poezie, şi nu doar versuri
„ce din coadă au să sune”, pentru că din acestea mai scrisesem eu…
Am
intrat într-o stare sufletească deosebită, îmi veneau în minte expresii frumoase pe care le aşterneam pe hârtie. Când
am terminat, eram istovită. Mi-am amintit că soţul meu obişnuia să spună că „poezia
nu se scrie, ci se naşte”. Deşi sunt doar imagini poetice, ţin la această
poezie ca la un adevărat nou-născut al sufletului meu:
Verbul inimii mele
Cern stele prin sita gândului,
Arunc
fulgi în negura timpului,
Fug
de săgeata rece a vântului,
Caut
căldura inimii pruncului.
Strig
ierbii hrănind căprioarele,
Vino
la mine să sorbim soarele,
Zbor
către nouri să vină izvoarele,
Cobor
în abis să culeg lăcramioarele.
Mi-a
plăcut ce-a ieşit, şi i-a plăcut şi soţului meu. Din acel moment am preţuit
mult mai mult truda lui. L-am înţeles, l-am ajutat, l-am încurajat şi l-am
„criticat”. Avea nevoie de toate acestea! Am înţeles că a munci pe tărâmul
artei nu este un lucru uşor, şi eram fericită pentru că reuşisem să păşesc şi
eu, măcar o clipă, pe acest tărâm: scrisesem o poezie...
Îmi
amintesc de versurile unui cântec: „Că nu e om să nu fi scris o poezie, măcar
o dată, doar o dată-n viaţa lui”... Dar ce este o poezie pe lângă sutele de poezii scrise de soţul meu! Şi totuşi
una îmi place foarte mult, poate pentru că a fost scrisă… cu dragoste, pe
vremea când era îndrăgostit, sau poate pentru că este cu adevarat o capodoperă.
Pe muntele iubirii
Am prins să urc pe muntele iubirii,
Spre zări mă trage chipul tău...
De mai greşesc, de vină-s poate spinii
Cei presăraţi pe cale de cel rău...
Şi simt cum valuri albe de lumină,
Pornite din iubirea ta
Şi harpa înstrunată-a rugăciunii,
Mă înconjoară cald spre-a mă-nălţa…
Am prins să urc pe muntele dreptăţii,
Căci te-am văzut acolo sus;
Stăteai la porţile cetăţii,
Parcă, de vorbă cu Isus...
Privirea ta apoi, de pace plină,
O-ndrepţi spre mine zi de zi;
O, spune-mi, dragoste divină,
Ce alta mi-aş putea dori?
Şi-apoi urcând pe muntele iubirii
Ne-am întâlnit aicea, sus.
Adie cald şi blând zefirii
Când stăm de vorbă cu Isus...
Şi către vârf e numai soare
Şi cresc lumini ’naintea ta,
Şi-a mea curată adorare,
Şi flori
gingaşe de „nu-mă-uita”...
Şi
tatăl meu a fost un mic mare poet, pe vremea când era îndrăgostit:
Eu şi ea (Rudolf Costin)
Ea - o caldă lumină,
frumoasă,
senină
ca
un dulce vis
când
dormi în Paradis...
Eu - un
rece suflet
sătul
de umblet
prin ceruri fără sori
pe câmpuri fără flori...
Ea - sublimă simfonie
ce sufletul mângâie
când peste el se lasă
durerea nemiloasă.
Eu - frântură de cânt
adusă de vânt
de prin alte zări
din triste depărtări.
Ea - un gingaş crin
imaculat, felin,
mireasmă-mbătătoare
unică sub soare.
Eu - un mic ghiocel
tăcut şi stingher
cu-o movilă de nea
peste inima mea.
Ea - înger
frumos
Eu - adevăr
luminos
Noi - gânduri în repaos
ieşite din haos...
Înnoptare (Rudolf Costin)
Se clatină tăcerea şi firea se-nfioară,
Sunt glasuri de clopot ce cheamă-n pustiu
Pe bolta senină luceferi de seară
Aşază a zilei regină-n sicriu.
Şi-n giulgiu-nstelat, pe umeri purtat
De-a’ nopţii sinistre fantasme,
Coboară încet prin spaţiul inert
Cortegiu măreţ ca în basme…
În rece mormânt, cu sufletul frânt
A zilei lumină coboară…
Departe-n asfiniţit, se stinge-n infinit
O ultimă făclie de ceară...
Mama a fost poetă toată viaţa. Ştia să vadă, dincolo
de lucrurile obişnuite, să culeagă şi să adune în suflet impresii, pentru ca
apoi sa creeze adevărate bijuterii literare:
Reverie (Emilia Costin)
În timp ce mi se umple-ncet căldarea
Cu apă de la robinet,
Eu pot ca să scrutez cu ochii zarea
Şi să devin un picuşor poet...
Pe cerul sâniliu pictat cu roz la
asfinţit,
Se cern în stoluri ciorile grăbit…
Îşi cată cuib, sau fac a vreme rea, nu ştiu,
Dar stând
cu ochii pe după ele-aşa,
Încep să uit de mine şi să mă reculeg,
Şi rostul multor lucruri încerc să-l înţeleg.
Şi-mi
pare că-a trecut atâta vreme
De când ascult ce-adânc foşnesc copacii
Şi toamnei iar i-aş scrie dulci
poeme
De duioşie pline şi de pace…
Şi mă gândesc că-atâtea primăveri
M-au îmbiat în mersul lor grăbit
Să sorb parfumul lor suav de meri,
Atâtea primăveri şi să le cânt…
Şi verile cu soare arzător
M-au
îmbiat şi ele, nu o dată,
Ca să le cânt, dar... sau aveam
vreun zor,
Ori cald mi-era, lăsând pe altădată...
Cu toamna însă, dulce reverie
M-ai şi
cuprins cu braţele-amândouă...
Din orice vântişor ce lin adie
Sorb un zefir şi-o fericire nouă.
Şi ochii
mei adesea cată-n jur
Castanii, nucii, cât mai au podoabă.
Ca mâine vine bruma ca un fur,
Ca mâine vine bruma şi-i dezbracă....
Da-n timpul cât căldarea mi se umple,
Pe-o
buturugă-alăturea m-aşez;
M-aşteaptă
multe treburi, tare multe,
Da-n
timpul cât căldarea mi se umple,
Eu pot
cu ochii-n zare să visez...
Gânduri
de toamnă (Emilia
Costin)
Un vânt de primavară parcă-adie
Şi totuşi frunze moarte cad pe jos:
Pe-ntins
covor de toamnă ruginie
Solia
morţii calcă maiestuos...
Pe-a
inimii potecă, risipite,
Pitite-n
umbră fără de folos,
În
straturi, greu se-aştern, făcând morminte,
Iluzii
sterpe fără de Hristos...
Căci nu un vânt ce-aduce-a primăvară
Le-a scuturat din suflet binişor;
Furtuni şi uragane se luptară
Şi-au
smuls de-acolo rădăcina lor.
De-acuma
cu linţoliul ei, uitarea
Le va acoperi pe totdeauna,
Ca pacea şi credinţa şi-ndurarea
Să vină
iar să bucure întruna.
Şi niciun val de patimi omeneşti
Ce zboară-n stol ca păsări mari de
pradă,
Nimic din ce Tu, Doamne, nu iubeşti,
Asupra mea să nu se mai abată.
Şi la sfârşit de cale-o adiere,
Ce-aduce-a vânt călduţ de primăvară,
Culeagă toate gândurile mele
Pân’ o veni
Isus a doua oară.
Pentru că tata lucra contabilitate până
târziu noaptea, mama adormea copiii şi mergea la dânsul la serviciu să mai fie
împreună cu el. Şi pentru că totul în jur era atât de inspirator, cum să nu se
mai nască încă o poezie?...
Miros de pâine caldă (Emilia Costin)
În noaptea tarzie, tacută
Opreşte şi-ascultă:
Nu-ţi pare c-oraşul cuprins de tăcere
Adună pe mâine putere?
Îşi scutură teiul a florii petale,
Şi pâinea, brutarii o scot din cuptoare
Şi calda-i aromă cu teiul se-mbină,
Inspiră-i mireasma sublimă!
Miros de pâine caldă, parfum suav de tei,
Adânc prin orice fibră, vă simt intrând în
mine,
Voi două laolaltă, minuni etern sublime,
Miros de pâine caldă, parfum suav de tei,
Şi noi puteri năvalnic îmi prind fiinţa toată
Şi-un dor de mult mai bine renaşte-n ochii mei…
Ce vrăji ascunzi în tine, ce forţă minunată
Tu, miros cald de pâine, parfum suav de tei?!
Şi-oraşul peste care îţi cerni a ta lumină,
Tu, lună şi voi, stele, sclipind în infinit,
Îmi pare o cetate străveche şi-n surdină
Mi-aud cum cântă paşii-n oraşul adormit...
Mi-aud cum cântă paşii pe lungile alei
Şi-n noaptea asta caldă, de taină-nveşmântată,
Mă simt cu tine una, miros de pâine caldă,
Cu tine mă simt una, parfum suav de tei.
Aşa cum
pictorul inspirat aşază pe pâză imagini care mângâie sufletul, înviorează,
înveselesc chiar, sau îndeamnă la cercetare şi meditaţie, artiştii cuvântului
vor rămâne pentru sufletele simţitoare o mare binecuvântare până vom ajunge la
Izvorul de frumos şi bine şi nu vom mai pleca niciodată de lângă El.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu