4.Băiatul tatei, de ciocolată

Aveam cam 17 ani şi nu avusesem ocazia să cunosc îndeaproape nici o persoană de culoare… Tatăl meu avea probleme cu inima şi a fost internat într-un spital la Iaşi. Acolo a cunoscut un student la medicină, care era din Nigeria. Se numea Akin. S-au împrietenit. Tata i-a vorbit mult despre dragostea lui Dumnezeu, despre puterea Lui de a ierta păcatele şi de a le îndepărta de la omul care doreşte aceasta.

Pentru că Akin a fost un băiat tare rău, el întreba mereu: “Poate face Dumnezeu şi pentru Akin asta? Poate să-l ierte şi pe Akin, chiar dacă a fost atât de rău?”  Şi tata îl încuraja să creadă şi să-şi îndrepte inima către Cel care “atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Sacrificiul a fost imens şi direct proporţional cu dragosta Lui infinită.

            Mi-amintesc de cuvintele apostolului Ioan: “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi, dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2,1-2)

            După ce tata s-a întors acasă de la spital, într-o seară, târziu, am auzit bătăi în uşă. M-am uitat pe fereastră şi nu am vazut pe nimeni. A bătut din nou, m-am uitat mai bine şi am observat doar nişte dinţi albi şi două licăriri ceva mai sus… Am deschis, şi ce credeţi? Era Akin, “băiatul tatei, de ciocolata”, căci aşa îi spunea tata. Era înalt, uscăţiv şi foarte vorbăreţ. A doua zi, tatăl meu i-a dat să citească din “Orele astrale ale omenirii” de Ştefan Zweig, capitolul în care scriitorul arăta cum a compus Haendel oratoriul Messia. Eu călcam rufe într-o altă cameră, şi Akin, pentru că a fost impresionat profund de ceea ce citea, a venit la mine strigând: “Uite, uite ce frumos!” Şi a început să citească cu glas tare. Am înţeles atunci că toţi oamenii simt la fel; indiferent de culoarea pielii, toţi au bucurii şi tristeţi, toţi au aspiraţii, împliniri şi neîmpliniri. Ştim că “Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16,7) Câtă mângâiere pot aduce aceste cuvinte pentru cei defavorizaţi! Există un “Dumnezeu care locuieşte  în locuri înalte şi în sfinţenie, dar este cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

            Aşa fusese şi Akin, un om cu inima zdrobită şi Domnul a venit la el şi l-a salvat din relele acestei lumi. Fusese un răzbunator, conducătorul unei grupe de bătăuşi, fumase ţigări cu droguri, băuse mult şi dusese o viaţă imorală. Ajuns în România la Facultatea de medicină,  a continuat cu unele din obiceiurile lui rele. Era nefericit, voia să se sinucidă, dar, spunea el, “Dumnezeu m-a ţinut de mână ca sa nu-mi fac vreun rău. Eram disperat, căutam fericirea, dar cum s-o găseşti în lucruri rele?”  Fericirea este a celor neprihăniţi (Ps. 64,10), dar cum sa ajungi fără păcat, cand eşti plin de păcate? Cum să ajungi moral, când eşti atât de imoral? Cum să trăieşti cumpătat când te îmbeţi de vineri şi te trezeşti doar luni când trebuie să mergi la cursuri?… “Vă rog, spunea el adesea, nu dispreţuiţi pe oamenii căzuţi în şanţ, căci şi eu am fost ca ei! Ajutaţi-i, vă rog, ajutaţi-i!”

Dumnezeu, în dragostea Lui, a pregătit şi pentru Akin pe cineva care să-l ajute, un fel de “înger păzitor”. O colegă de facultate, auzind despre frământarile lui, şi-a dat seama că doar apropierea de Dumnezeu îl poate salva din situaţia în care se afla şi l-a invitat la Biserică. A răspuns invitaţiei, dar ezita. Simţea o mare tulburare în suflet, parcă cineva nu-l lăsa să intre. În cele din urmă s-a hotărât. Pastorul vorbea despre răbdare. Era punctul nevralgic al caracterului său, căci îşi ieşea foarte uşor din fire. Spre sfârşitul predicii s-a liniştit şi o pace cum nu simţise niciodată până atunci i se aşternu în suflet.

            A continuat un timp să trăiască o viaţă dublă: mergea şi la Biserică unde se simţea atât de bine, dar mergea şi la băut şi la alte rele, şi acolo îl cuprindeau din nou gânduri negre, gânduri de sinucidere. S-a hotărât însă într-o zi şi a spus: “N-am să mai merg acolo unde mă simt rău, am să merg doar acolo unde am pace şi îmi este bine!”

            A renunţat la toate relele, deşi nu i-a fost uşor. Spunea că se trezea uneori noaptea şi simţea nevoia să fumeze. Se aşeza în genunchi şi se ruga plângând: “Doamne, ajută-mă! Doamne, fă Tu să nu-mi mai trebuiască tutun!!!”  Şi Domnul l-a ajutat. Acum este director de spital în Nigeria şi ajută şi pe alţii să scape de rele, aşa cum şi el a fost scăpat. Se ocupă… cu dragoste… de tinerii care se droghează.

            Am auzit un cântec despre cineva pierdut pe marea întinsă: o fată care credea că poate să înoate singură şi să se salveze. Dar apoi îşi dă seama cât de departe este de ţărm, că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu care este Salvamarul, Barca de salvare a sufletului  ei: “Când oceanul vieţii te duce, te poartă, adu-ţi aminte că există o Barcă de salvare în calea ta: Tu, Doamne, eşti Barca de salvare a sufletului meu! Salvează-mă şi du-mă înapoi pe ţărm!”