Numele unor personaje din aceste relatări nu sunt cele reale.

vineri, 17 februarie 2012

9.Mamă de profesie


           
            Mergeam într-o zi pe stradă şi s-a apropiat de mine un domn înalt, ţinând de mână un băieţel cu părul numai bucle. M-am uitat o clipă spre el, mi-a atras atenţia, normal, era un copil: ceva foarte important pentru mine! Când a ajuns în dreptul meu s-a luminat la faţă,  a zâmbit şi a zis: „Mama!”
            Bineînţeles, bărbatul care îl ţinea de mână a spus: „Nu, nu este mama! Este mămica altor copii, sau  o bunică!”
            Într-o altă zi, trecea pe lângă mine o mămică ţinând într-un port-bebe, o fetiţă de vreo şase luni, m-am uitat un pic la ea: dintr-o dată s-a luminat, mi-a zâmbit şi m-a salutat... Am zis: „Doamne, oare pe toate celulele fiinţei mele este scris „mamă”?
            În multe situaţii, unii copii care avuseseră ceva probleme cu părinţii lor, mi-au spus: „N-aţi vrea să fiţi dumneavoastră mama noastră?”
            Chiar zilele trecute a venit un băieţel din vecini, a cărei mamă a plecat cu câţiva ani în urmă şi pentru că el mă vede mereu bolnăvicioasă, mi-a spus: „Ştii, tanti Maria, dacă o să mori,  te rog să mai vii pe la noi, măcar aşa, în joacă, să ne mai sperii!” Aşa cum a înţeles el, crede că sufletul celor morţi se poate reîntoarce şi mai poate vizita pe cei rămaşi. I-am explicat ce spune Biblia cu privire la acest lucru, ca să ştie că eu nu am cum să mă mai întorc. De mai multe ori i-am  spus: „Nu mă iubi pe mine! Vezi că omul este trecător: ai iubit-o pe mama şi a plecat; mă iubeşti pe mine, eu am probleme de sănătate, azi pot să fiu, mâine să nu mai fiu;  încearcă şi leagă-ţi sufleţeul de Dumnezeu! El este veşnic, nu ne părăseşte nici prin plecare, nici prin moarte. El te iubeşte şi poate să-ţi fie alături în fiecare clipă!”
            A venit din nou peste câteva zile şi era abătut... L-am întrebat: „Ce ai?  Ce se întâmplă? Fusesem în dimineaţa aceea cu el la magazin să-şi caute un monitor pentru calculator. Mă simţeam vinovată că nu cerusem permisiunea de la tatăl lui; dar m-am gândit că nu fac ceva rău şi băieţelul, care are 13 ani, mi-a spus cu certitudine că nu trebuie să meargă la antrenament, nu e nici o problemă. Am contat pe cuvântul lui ca să facem acest lucru, pentru că ştiam că tatăl are de gând să-i cumpere un monitor. Însă, spre seară, a venit şi mi-a spus: „Tata m-a prins cu minciuna; v-am minţit şi pe dvs. că nu am avut antrenament, de fapt avusesem, dar nu mai aveam răbdare şi voiam să se rezolve problema cu monitorul. M-am bucurat atât de mult că aţi mers cu mine, am intrat împreună şi într-un magazin cu animăluţe, a fost un pic de divertisment.”
            A mai lipsit la încă două ore şi l-am întrebat „De ce n-ai fost măcar la orele acelea?” A zis: „Pur şi simplu nu aveam chef, nu ştiu ce am, nu mai pot să merg uneori la şcoală!”
            Îi era teamă că tatăl lui îl va pedepsi, a început să plângă şi a zis: „Tanti Maria nu ştiu cum să mai reacţionez, nu ştiu ce să fac? Nu vreau să mă bată, mă doare, nu mai pot suporta!”
            Totdeauna mi-a fost milă de copii. Pe-ai mei i-am bătut de câteva ori când erau mici, şi după aceea m-am hotărât să nu mai fac acest lucru. Avea trei ani băieţelul nostru când l-am bătut pentru că se urca pe maşina veche a fratelui meu şi pe care el acum o folosea de tobogan; şi îi spusesem o dată, de două ori: „Nu te mai urca acolo, că se strică maşina, se zgârie!”, dar era mult prea mare plăcerea lui ca să renunţe,  şi atunci eu i-am „aplicat constituţia”. A plâns şi apoi a venit la mine, şi uitându-se în ochii mei mi-a spus: „Mama,  prea tare ai dat!” Am simţit câtă dreptate avea... Pentru o joacă, pentru un lucru nevinovat!  Este adevărat, am putea spune că nu m-a ascultat şi a meritat pentru neascultare să fie pedepsit. Da, dar nu aşa!
            De atunci încolo am încercat să folosesc orice metodă să determin pe copil să facă ce este bine, dar nu cu bătaia. Am încercat să-mi dau seama de lucrurile care-l neliniştesc sau îl fac neînstare  să asculte. Citisem că forţarea nu este  unealta de lucru a lui Dumnezeu. Şi de aceea, am încercat să ţin cont de limitele copilului şi să nu-i cer mai mult decât poate.
            Băieţelul din vecini în acest moment este foarte trist. Nu mai are chef de nimic. Singura lui mângâiere este calculatorul. M-am rugat şi am zis: „Doamne, ce pot să fac pentru acest copil?” Am sunat pe o doamnă avocat, i-am explicat situaţia şi dânsa mi-a dat telefonul copilului abuzat sau al părintelui îngrijorat care este 116111. Când am sunat acolo şi am explicat situaţia, doamna mi-a cerut să vorbească cu el. Am înţeles împreună că şi pentru tata e greu singur să ducă toate poverile familiei, şi că trebuie cu toţii să punem umărul pentru a ajuta. Când acest băieţel mi-a spus „N-aţi vrea să fiţi dvs mama noastră?”, mi-am dat seama cât de mare nevoie are el ca cineva, cuiva, să-i pese de problemele lui. Eram obişnuită ca el împreună cu frăţiorul mai mic să sune mereu la interfon pentru ca o voce feminină să le răspundă şi să le deschidă, eram obişnuită ca să fiu chemată la balcon, şi să mi se ceară ceva dulce sau un pic de apă, sau dacă se loveau, un „urgo” sau pansament cu spirt, să spălăm rana. Ştiam că toate aceste cereri sunt expresia nevoii lor disperate după mama. De multe ori m-am întrebat, când se căsătoresc oamenii, îşi dau ei seama de responsabilităţile sufleteşti pe care le au faţă de copiii cărora le vor da naştere? Se spune că cel mai frumos cadou pe care părinţi îl pot da copiilor este să se iubească unul pe celălalt,  să se respecte, să se preţuiască, să creeze o atmosferă plăcută, de siguranţă pentru copiii lor.
            Nu ştiu dacă vă amintiţi de când eraţi copii, vreo ceartă a părinţilor... Nu ştiu dacă vă amintiţi ce fel de stare se crea în suflet. Eu una nu prea am avut multe ocazii în care să văd că părinţii se ceartă. Îmi amintesc cu plăcere că dormeam în camera alăturată  părinţilor şi mă trezeam dimineaţa auzindu-l pe tata spunâd cuvinte frumoase mamei, şi când intram în camera lor îl vedeam cum o mângâia pe frunte, pe obraz... Am visat că voi fi şi eu cândva părinte şi voi crea o astfel de atmosferă pentru copiii mei. Ştiu că oricât ne-am strădui, noi nu reuşim să facem decât poate maxim 50% din ceea ce ar trebui faţă de copiii noştri, de aceea, educaţia şi nevoile lor sufleteşti vor fi completate de bunici, mătuşi, cadre didactice, dar, nevoile lor afective, atmosfera de dragoste necesară în cămin ar trebui să nu lipsească cu nici un chip.

8. Tratament complet la Podiş



            Am avut o surpriză plăcută într-o zi, un telefon prin care eram anunţată că ar fi loc şi pentru mine la Centrul de Sănătate Podiş, (aproape de Bacău) într-o serie programată. Pentru că una din fiicele mele „de suflet” avea şi ea probleme de sănătate, am mers împreună. După un drum foarte plăcut, am ajuns, şi clădirea aceea, ca o bomboană fondantă roz, mi-a luminat privirea. La recepţie, o domnişoară zâmbitoare, cu ochi albaştri ne-a primit cu căldură. Camera spaţioasă, curată, ne-a creat mediul prielnic pentru odihnă. Pădurea din spatele clădirii asigura aerul curat de care aveam atâta nevoie, oferindu-ne un cadru liniştit, feeric, ca de basm.  Dimineaţa, ne trezea o voce fermecătoare, care pătrundea prin toate spaţiile clădirii şi ne bucura sufletul cu melodii şi cuvinte alese.
            Medicii încercau să găsească cele mai bune soluţii pentru rezolvarea problemelor noastre de sănătate şi prin seminariile prezentate de ei eram ajutaţi să înţelegem cauza bolilor şi remediile sigure şi fără contraindicaţii,  puse de Dumnezeu la îndemâna tuturor. Mi-era dor să întâlnesc un medic căruia îi pasă într-adevăr de pacient, un medic care să nu te trateze ca pe un colet care trece din mână în mână. Mulţumesc lui Dumnezeu că mai există astfel de oameni! Asistentele şi personalul de la fizioterapie, cu modestie şi minuţiozitate se ocupau de fiecare. Adesea se rugau împreună cu pacientul înainte de începerea tratamentului.
            Cine ar fi crezut că mai există persoane care au curajul să organizeze centre de sănătate în care să se practice metode de vindecare recomandate de Dumnezeu? Cine ar fi crezut că aceste metode atât de simple pot duce la scăderea colesterolului, a trigliceridelor şi a glicemiei, în câteva zile? Cât de binefăcătoare erau: înviorarea de dimineaţă, drumeţia prin pădure, mişcarea în bazin, mesele la ore fixe şi mai ales părtăşia spirituală în ziua de odihnă!
            Am fost surprinsă să văd că în acest centru de sănătate există şi o capelă. Acolo se fac studii biblice, programe religioase muzicale, şi oamenii îşi povestesc  cum şi ce a făcut Dumnezeu pentru ei. Se ajunge astfel la înţelegerea faptului că vindecarea nu vine de la sine, ci poate fi primită de la Cel care ne-a creat şi este marele nostru Medic. Am avut marea bucurie ca în sâmbăta în care am fost acolo, să primim vizita unor mari cântăreţi, împreună cu părinţii lor, pe care i-am ascultat cu plăcere. A fost un moment de pregustare a veşniciei.
            Un lucru foarte important, fără de care acest centru de sănătate n-ar avea rezultate atât de bune, este calitatea hranei şi hotărârea curajoasă de a adopta un stil radical vegetarian, bine pus la punct. Masa de dimineaţă la care primeam de obicei cereale, seminţe, fructe şi lapte de soia, era atât de hrănitoare încât nu aveam probleme cu foamea. La prânz, ciorba, tocăniţa, salatele, şniţelele, te satisfăceau atât din punct de vedere al gustului cât şi al consistenţei. Seara, la ora 18, puteai să alegi masa de fructe cu pâine sau ceaiul cu lămâie servit într-un ambient deosebit de părtăşie şi discuţii pe diferite teme de interes actual.
            După patru zile, petrecute astfel, mă simţeam excelent, şi, am vrut să alerg, ca să mă încălzesc, deşi de multă vreme n-o mai făcusem. M-am oprit puţin ca să vorbesc cu o doamnă, şi când am vrut din nou să pornesc, m-am împiedicat şi am căzut. Cu câteva zile în urmă, terapeuta mea se rugase pentru mine astfel: „Doamne, fă ca lacrimile de durere ale doamnei să se transforme în lacrimi de bucurie!” Aveam o problemă cu mâna dreaptă care, după o căzătură mai veche, se anchilozase. Eram foarte amărâtă din cauza aceasta şi din alte cauze... N-au trecut decât două zile de la acea rugăciune, m-am împiedicat şi am căzut:  tot pe mâna dreaptă... Am simţit însă că ceva a venit la loc, sângele a început să circule mai bine şi puteam să sper că, din acel moment, sunt şanse de vindecare. Deşi şocul a fost puternic şi durerile erau mari, lacrimile mele de durere se transformau încet, încet, în lacrimi de bucurie... Dumnezeu răspunsese la rugăciunea terapeutei mele.
            Îmi pierdusem orice speranţă că voi mai putea folosi mâna. Fusesem la câteva persoane care încearcă să vindece asemenea cazuri prin tehnici populare de masaj, fusesem şi la medici specialişti, dar fără rezultat, pentru că mi-era frică să accept tratamentele pe care ei mi le recomandau. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să intervină cum ştie El că este mai bine, şi, a intervenit... Ceilalţi pacienţi se uitau cu compasiune la mine şi se întrebau de ce a trebuit să cad din nou, de ce tocmai eu să am parte de atâta suferinţă... Dar eu aveam o mare bucurie în suflet pentru că eram acolo şi pentru că Dumnezeu făcuse o intervenţie fără riscul pe care îl presupunea o anestezie.
            Acum pot să-mi folosesc mâna şi-L laud pe Marele Medic perntru că m-a vindecat prin metode pe care eu am putut să le accept.

7.Învăţătoare credincioasă



            La spitalul din Colentina, tovarăşa mea de suferinţă de alături, care fusese învăţătoare, acum pensionară, mi-a povestit câteva secvenţe din viaţa ei. Soţul fusese preot ortodox, iar dânsa, o credincioasă practicantă. Cu foarte mulţi ani în urmă, înainte de a pleca de acasă la examenul de grad, s-a rugat: “Doamne, Te rog, ajută-mă să Te apăr!” Regimul de atunci era ateist. La examen a trebuit să vorbească despre circuitul apei în natură. După ce a prezentat partea ştiinţifică, a concluzionat astfel : “Pe lângă toate acestea, eu mai ştiu şi că, dacă Dumnezeu vrea să plouă la Colibaşi, plouă la Colibaşi, iar dacă vrea să plouă la Vidra, plouă la Vidra!”
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea: i-a căzut un subiect la care a putut să amintească despre El ca Creator şi Conducător al universului, într-o singură frază, într-un timp când şi la şcoală şi peste tot se spunea că nu există Dumnezeu. Obişnuia la Crăciun, să vorbească fiecărei generaţii de elevi despre naşterea Domnului Hristos; se întreba totuşi ce caută sacrificarea porcilor la o sărbătoare creştină, mai ales că Dumnezeu dăduse în Biblie porunci clare să nu se mănânce carnea acestui animal. Despre 25 decembrie ştia că fusese sărbătoare păgână, zi în care se serba naşterea soarelui pentru că ziua se mărea. Nu înţelegea de ce tocmai această dată a fost aleasă pentru serbarea naşterii Domnului…  La Paşti le vorbea copiilor despre jertfa Domnului Hristos, dar se întreba de ce se mai jertfesc miei, când lucrul acesta se făcea în Vechiul Testament ca simbol al jertfirii Mântuitorului. Odată ce simbolul şi-a găsit împlinirea, ce rost mai avea sacrificarea mieilor?  Îi învăţa şi Tatăl Nostru pe copii. Fiecare generaţie ieşită din mâna ei avea o minimă orientare religioasă.
            Cumpărasem nişte broşuri şi, într-una din ele, se vorbea despre Sabat. Erau texte biblice şi comentarii diverse. Dânsa le-a răsfoit cât am fost eu plecată şi mi-a spus: ”Doamnă, să nu mai cumpăraţi broşuri din astea pentru că sunt de la adventişti!” Am cumpărat apoi de la un colportor care vindea cărţi de sănătate şi religioase prin spital, cartea ”Viaţa lui Isus” (”Hristos Lumina Lumii”) şi mi-am dat seama că totdeauna când lipseam din salon, ea citea cu nesaţ această carte. A continuat să citească apoi şi în prezenţa mea şi eram curioasă să văd reacţia ei când va ajunge la capitolul despre Sabat. A fost atât de fericită când a înţeles din această carte că ziua de Sabat, ziua a şaptea din săptămână, a fost dată ca memorial al creaţiunii (Geneza 2,3) şi că Dumnezeu a plănuit această zi de închinare (Exod 20,8-11), pentru ca noi oamenii să avem un timp special de părtăşie cu familia, cu Biserica şi cu natura, pentru ca dragostea noastră pentru cei din jur şi pentru Creator  să crească. Mi-a spus : ”Da, am înţeles, Dumnezeu a creat totul în şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, dându-ne instrucţiuni de funcţionare optimă: şase zile muncă, a şaptea odihnă, închinare, părtăşie specială cu Dumnezeu, cu natura şi cu cei dragi din familie.” Dumnezeu, aşa cum ne-a poruncit munca,  ne-a poruncit şi odihna, fără de care ne-am distruge, şi am muri şi fizic şi spiritual.
            Mi-a mai povestit şi alte lucruri din viaţa ei personală. Dumnezeu i-a dat un vis în care i-a descoperit locul şi persoana cu care se va căsători. Şi aşa a fost… Însă căsnicia ei a fost umbrită de un eveniment pentru care n-a fost ea vinovată. După ceva timp de la căsătorie, aveau un prieten de familie, veterinar, care obişnuia să vină la ei în vizită. S-a întâmplat să vină şi mai de dimineaţă, şi a surprins-o pe ea, pieptănându-se… Avea un păr lung şi frumos, şi probabil că s-a îndrăgostit de ea. Au mers într-o zi împreună, toţi trei,  la un eveniment de familie… Prietenul lor a invitat-o la dans, şi a strâns-o în braţe mai mult decât ar fi fost normal, şoptindu-i la ureche o invitaţie de a se întâlni pe ascuns. Ea i-a spus: ”Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată!”; s-a smuls din braţele lui şi s-a retras. Soţul a observat că ceva n-a fost în ordine şi i-a spus: ”În clipa asta plecăm acasă!” 
Dânsa a vrut să-i explice pe drum că nu are nici o vină, că nici nu ştia despre sentimentele şi intenţiile prietenului lor, că nici n-ar fi dansat cu el... Dar soţul n-a vrut să asculte deloc, n-a lăsat-o să spună un cuvânt, deşi Biblia spune că orice conflict, orice problemă trebuie discutată pentru a se rezolva (Matei 18,15).
            Au trăit 60 de ani după aceea, purtând durerea neclarificării acestei situaţii, ea fiind considerată vinovată, iar el, purtând durerea neîncrederii în soţia lui. Într-o bună zi, când erau foarte bătrâni, după un timp de lucru în grădină, el a fost binevoitor faţă de ea s-o asculte… Povara a fost îndepărtată, şi apoi au putut fi liniştiţi şi fericiţi până la sfârşit. Ce bine ar fi fost dacă în tinereţea lor ar fi împlinit textul biblic care spune: ”Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Efeseni 4,26).

6.Momente de inspiraţie I



 Revelion. Soţul meu răsfoieşte o carte de poezii moderne. La un moment dat spune: „Nevastă, eu dacă încep, scriu poezii dintr-astea câte 100 pe zi...”  „Hai să încercăm, am spus eu, şi aşa nu avem altă distracţie pentru seara asta!” Eram doar noi doi şi o nepoată de la Piatra Neamţ. Deşi nu-mi spusese niciodată nimic, simţeam totuşi că soţul meu este nemulţumit că nu scriu şi eu poezii... (Nu-i adevărat ! – nota soţului). M-am rugat în gând şi am zis: „Doamne, Te rog ajută-mă să scriu şi eu o poezie, dar să fie poezie-poezie, şi nu doar versuri „ce din coadă au să sune”, pentru că din acestea mai scrisesem eu…
            Am intrat într-o stare sufletească deosebită, îmi veneau în minte expresii  frumoase pe care le aşterneam pe hârtie. Când am terminat, eram istovită. Mi-am amintit că soţul meu obişnuia să spună că „poezia nu se scrie, ci se naşte”. Deşi sunt doar imagini poetice, ţin la această poezie ca la un adevărat nou-născut al sufletului meu:

                     Verbul inimii mele
           
Cern stele prin sita gândului,
            Arunc fulgi în negura timpului,
            Fug de săgeata rece a vântului,
            Caut căldura inimii pruncului.

            Strig ierbii hrănind căprioarele,
            Vino la mine să sorbim soarele,
            Zbor către nouri să vină izvoarele,
            Cobor în abis să culeg lăcramioarele.

            Mi-a plăcut ce-a ieşit, şi i-a plăcut şi soţului meu. Din acel moment am preţuit mult mai mult truda lui. L-am înţeles, l-am ajutat, l-am încurajat şi l-am „criticat”. Avea nevoie de toate acestea! Am înţeles că a munci pe tărâmul artei nu este un lucru uşor, şi eram fericită pentru că reuşisem să păşesc şi eu, măcar o clipă, pe acest tărâm: scrisesem o poezie...
            Îmi amintesc de versurile unui cântec: „Că nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui”... Dar ce este o poezie pe lângă sutele de poezii scrise de soţul meu! Şi totuşi una îmi place foarte mult, poate pentru că a fost scrisă… cu dragoste, pe vremea când era îndrăgostit, sau poate pentru că este cu adevarat o capodoperă.

Pe muntele iubirii

Am prins să urc pe muntele iubirii,
Spre zări mă trage chipul tău...
De mai greşesc, de vină-s poate spinii
Cei presăraţi pe cale de cel rău...
Şi simt cum valuri albe de lumină,
Pornite din iubirea ta
Şi harpa înstrunată-a rugăciunii,
Mă înconjoară cald spre-a mă-nălţa…

Am prins să urc pe muntele dreptăţii,
Căci te-am văzut acolo sus;
Stăteai la porţile cetăţii,
Parcă, de vorbă cu Isus...
Privirea ta apoi, de pace plină,
O-ndrepţi spre mine zi de zi; 
O, spune-mi, dragoste divină,
Ce alta mi-aş putea dori?

Şi-apoi urcând pe muntele iubirii
Ne-am întâlnit aicea, sus.
Adie cald şi blând zefirii
Când stăm de vorbă cu Isus...
Şi către vârf e numai soare
Şi cresc lumini ’naintea ta,
Şi-a mea curată adorare,
Şi flori gingaşe de „nu-mă-uita”...  

 Şi tatăl meu a fost un mic mare poet, pe vremea când era îndrăgostit:

            Eu şi ea (Rudolf Costin)

Ea  - o caldă lumină,
            frumoasă, senină
            ca un dulce vis
            când dormi în Paradis...

Eu  -     un rece suflet
            sătul de umblet
            prin ceruri fără sori
            pe câmpuri fără flori...

Ea  - sublimă simfonie
            ce sufletul mângâie
            când peste el se lasă
            durerea nemiloasă.

Eu - frântură de cânt
            adusă de vânt
            de prin alte zări
            din triste depărtări.

Ea -      un gingaş crin
            imaculat, felin,
            mireasmă-mbătătoare
            unică sub soare.

Eu -      un mic ghiocel
            tăcut şi stingher
            cu-o movilă de nea
            peste inima mea.
           
Ea -      înger frumos
Eu -      adevăr luminos
Noi - gânduri în repaos
            ieşite din haos...

Înnoptare (Rudolf Costin)

Se clatină tăcerea şi firea se-nfioară,
Sunt glasuri de clopot ce cheamă-n pustiu
Pe bolta senină luceferi de seară
Aşază a zilei regină-n sicriu.

Şi-n giulgiu-nstelat, pe umeri purtat
De-a’ nopţii sinistre fantasme,
Coboară încet prin spaţiul inert
Cortegiu măreţ ca în basme…

În rece mormânt, cu sufletul frânt
A zilei lumină coboară…
Departe-n asfiniţit, se stinge-n infinit
O ultimă făclie de ceară...



 Mama a fost poetă toată viaţa. Ştia să vadă, dincolo de lucrurile obişnuite, să culeagă şi să adune în suflet impresii, pentru ca apoi sa creeze adevărate bijuterii literare:


Reverie (Emilia Costin)

 În timp ce mi se umple-ncet căldarea
 Cu apă de la robinet,
 Eu pot ca să scrutez cu ochii zarea
 Şi să devin un picuşor poet...
 Pe cerul sâniliu pictat cu roz la asfinţit,
 Se cern în stoluri ciorile grăbit…
 Îşi cată cuib, sau fac a vreme rea, nu ştiu,
 Dar stând cu ochii pe după ele-aşa,
 Încep să uit de mine şi să mă reculeg,
 Şi rostul multor lucruri încerc să-l înţeleg.
 Şi-mi pare că-a trecut atâta vreme
 De când ascult ce-adânc foşnesc copacii
 Şi toamnei iar i-aş scrie dulci poeme
 De duioşie pline şi de pace…
 Şi mă gândesc că-atâtea primăveri
 M-au îmbiat în mersul lor grăbit
 Să sorb parfumul lor suav de meri,
 Atâtea primăveri şi să le cânt…
 Şi verile cu soare arzător
 M-au îmbiat şi ele, nu o dată,
 Ca să le cânt, dar... sau aveam vreun zor,
 Ori cald mi-era, lăsând pe altădată...
 Cu toamna însă, dulce reverie
 M-ai şi cuprins cu braţele-amândouă...
 Din orice vântişor ce lin adie
 Sorb un zefir şi-o fericire nouă.
 Şi ochii mei adesea cată-n jur
 Castanii, nucii, cât mai au podoabă.
 Ca mâine vine bruma ca un fur,
 Ca mâine vine bruma şi-i dezbracă....
 Da-n timpul cât căldarea mi se umple,
 Pe-o buturugă-alăturea m-aşez;
 M-aşteaptă multe treburi, tare multe,
 Da-n timpul cât căldarea mi se umple,
 Eu pot cu ochii-n zare să visez...

 Gânduri de toamnă (Emilia Costin)

 Un vânt de primavară parcă-adie
 Şi totuşi frunze moarte cad pe jos:
 Pe-ntins covor de toamnă ruginie
 Solia morţii calcă maiestuos...
 Pe-a inimii potecă, risipite,
 Pitite-n umbră fără de folos,
 În straturi, greu se-aştern, făcând morminte,
 Iluzii sterpe fără de Hristos...
 Căci nu un vânt ce-aduce-a primăvară
 Le-a scuturat din suflet binişor;
 Furtuni şi uragane se luptară
 Şi-au smuls de-acolo rădăcina lor.
 De-acuma cu linţoliul ei, uitarea
 Le va acoperi pe totdeauna,
 Ca pacea şi credinţa şi-ndurarea
 Să vină iar să bucure întruna.
 Şi niciun val de patimi omeneşti
 Ce zboară-n stol ca păsări mari de pradă,
 Nimic din ce Tu, Doamne, nu iubeşti,
 Asupra mea să nu se mai abată.
 Şi la sfârşit de cale-o adiere,
 Ce-aduce-a vânt călduţ de primăvară,
 Culeagă toate gândurile mele
 Pân’ o veni Isus a doua oară.

            Pentru că tata lucra contabilitate până târziu noaptea, mama adormea copiii şi mergea la dânsul la serviciu să mai fie împreună cu el. Şi pentru că totul în jur era atât de inspirator, cum să nu se mai nască încă o poezie?...

Miros de pâine caldă (Emilia Costin)

În noaptea tarzie, tacută
Opreşte şi-ascultă:
Nu-ţi pare c-oraşul cuprins de tăcere
Adună pe mâine putere?
Îşi scutură teiul a florii petale,
Şi pâinea, brutarii o scot din cuptoare
Şi calda-i aromă cu teiul se-mbină,
Inspiră-i mireasma sublimă!
Miros de pâine caldă, parfum suav de tei,
Adânc prin orice fibră, vă simt intrând în mine,
Voi două laolaltă, minuni etern sublime,
Miros de pâine caldă, parfum suav de tei,
Şi noi puteri năvalnic îmi prind fiinţa toată
Şi-un dor de mult mai bine renaşte-n ochii mei…
Ce vrăji ascunzi în tine, ce forţă minunată
Tu, miros cald de pâine, parfum suav de tei?!
Şi-oraşul peste care îţi cerni a ta lumină,
Tu, lună şi voi, stele, sclipind în infinit,
Îmi pare o cetate străveche şi-n surdină
Mi-aud cum cântă paşii-n oraşul adormit...
Mi-aud cum cântă paşii pe lungile alei
Şi-n noaptea asta caldă, de taină-nveşmântată,
Mă simt cu tine una, miros de pâine caldă,
Cu tine mă simt una, parfum suav de tei.

  Aşa cum pictorul inspirat aşază pe pâză imagini care mângâie sufletul, înviorează, înveselesc chiar, sau îndeamnă la cercetare şi meditaţie, artiştii cuvântului vor rămâne pentru sufletele simţitoare o mare binecuvântare până vom ajunge la Izvorul de frumos şi bine şi nu vom mai pleca niciodată de lângă El.

5.O inimioară bună



            Era într-o sâmbătă. Mergeam cu Alin, băiatul nostru care pe atunci avea 4 anişori, la Biserică. Când am ajuns la poartă, n-am putut intra pentru că acolo era căzut un bătrân beat. L-am trimis repede pe Alin să-l cheme pe fratele meu  să-l ridice de acolo. El a venit cu un prieten, care, după ce l-a ridicat, s-a scuturat cu silă şi a spus: „Of, beţivanul!”
            Era într-adevar foarte beat. Fusese ziua morţilor  şi primise de băut la cimitir. Se chinuia să strângă într-o batistă foarte murdară cei câţiva bănuti pe care-i avea... A stat întins jos câteva ore. Fratele meu, când a văzut că nu se dezmeticeşte, l-a dus la spital.
            În noaptea ce a urmat, Alin a avut un somn deosebit de agitat. A gemut, s-a zvârcolit, şi dimineaţă când s-a trezit, mi-a spus… cu dragoste: „Mama, acela nu era un beţivan, acela era un bunicuţ!”  Şi a continuat: „Mama, dacă bei vin poţi să mori?”
Da, i-am spus, poţi să faci ciroză şi alte boli. Alcoolul este foarte nesănătos. În Biblie scrie: „Nu te uita la vin cum curge roşu şi face mărgăritare în pahar! El alunecă uşor dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilisc!”  (Prov 23,31-32.)
            Alin a stat, s-a gândit puţin şi apoi a strigat: „Atunci trebuie să luăm paharul acela cu vin, să-l aruncăm pe pământ şi să-i spunem: Du-te-ncolo, că eşti rău! Du-te-ncolo, că eşti rău!”...
            După câteva momente m-a întrebat din nou: „Mama, de ce batista lui era aşa de murdară?” I-am răspuns: „Poate că nu are unde să stea şi nici n-are unde să spele!
            Şi într-adevar, aşa era. Locuia în cavouri la cimitir şi a murit chiar în noaptea aceea la spital, în noaptea aceea în care Alin fusese atât de agitat… Mi-au răsunat mereu în minte cuvintele băieţelului meu: „Mama, acela nu era un beţivan, acela era un bunicuţ”, da, un bunicuţ cu ochi albaştri minunaţi, ca două floricele de nu-mă-uita...
            Când a împlinit 10 ani, mergeam cu trenul într-o zi de Sâmbătă, împreună cu el. Un tânăr surdo-mut a aşezat pe bancheta noastră nişte pixuri şi nişte  jucării. Alin m-a întrebat: „De ce face aceasta?” – „Pentru că aşa îşi câştigă el pânea de toate zilele” i-am răspuns. „Cumpărăm şi noi?” – „Nu! Tu ştii că noi nu cumpărăm astăzi!” Atunci dă-i, aşa, nişte bani, te rog, dă-i fără să cumperi!” Şi i-am dat. S-a bucurat foarte mult.
            Când am coborât din tren şi am mers cu maxi-taxi spre Biserică, timp în care mă pregăteam să-i spun lui Alin că nici noi nu avem bani suficienţi, şi să nu mai insiste să dăm bani la unii şi la alţii, şoferul a spus că nu-mi ia bani pentru băiat: „să-şi cumpere el o îngheţată!” Costul biletului era exact suma dăruită tânărului surdo-mut...
Am citit apoi că „nu trebuie să înăbuşim dorinţa copiilor noştri de a face bine” (E.G.White) şi că trebuie să urmăm exemplul desăvârşit al lui Dumnezeu despre care se spune că „dă cu mână largă şi fără mustrare” (Iacov 1,5).
            Mama talentatului realizator al emisiunii  „Credo”, mi-a povestit că şi băiatul ei când era copil, avea o inimioară la fel de bună. Curăţa câte un lighean de cartofi, pe la vârsta de 5-6 ani, şi când mama lui venea de la servici, o ruga să facă cartofi prăjiţi sau sarmale, şi chema pe copiii vecinilor săraci, printre care erau şi ţigani, şi le dădea să mănânce...
            Cât de mult se bucură unii copii să facă bine, să ofere, să rostească un cuvânt de apreciere şi dragoste! Avea Alin trei anişori când într-o zi se plimba cu bicicleta lui mică prin faţa casei... Se apropia o mămică ţinând de mână o fetiţă de vreo doi anişori, îmbrăcată foarte frumos. El le-a ocolit şi când a ajuns din nou în faţa lor, a strigat uitându-se la fetiţă: „Drăguţa!” Putem include cuvintele de apreciere în categoria atitudinilor de bunătate? Cu siguranţă ca da. Cu mulţi ani în urmă, familia părinţilor mei a fost vizitată de un băiat care obişnuia să rostească cuvinte de apreciere. Noi îl numeam „voinicul vorbă-dulce”. Cât de bine face o bucată de pâine unui trup flămând, tot aşa de bine face un cuvânt de dragoste şi apreciere unui suflet flămând. Aşa cum nu ne vom sătura niciodată de pâine, nu ne vom sătura de cuvinte şi gesturi făcute… cu dragoste şi compasiune. Şi nu numai oamenii, ci şi animalele din jurul nostru au nevoie de acestea.
            Cocolino, pisicuţa noastră a fost otravită, şi Alin a împrumutat bani de la o vecină, pentru că noi nu eram acasă, a alergat la veterinar şi a fost salvată. A fi bun şi „a fi zidit în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efes. 2,10), este rodul prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastră. Uneori nouă, celor mari ne este greu să oferim chiar şi un pahar cu apă. Suntem prea obosiţi, prea ocupaţi ca să mai facem acest lucru... „Domnul Hristos umbla din loc in loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”.(Fapt. 10,38)  Cât de plină de simplitate era viaţa Lui! Cât de dependentă de ajutorul lui Dumnezeu şi de grija prietenilor, pentru a avea ce mânca şi unde dormi! El avea grijă de alţii şi alţii aveau grijă de El. Se împlinea în viaţa Lui principiul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”,  (Gal.6,2), legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
Şi Alin, când vedea câte un creştin rău, mă întreba: „Mama, credincioşii n-ar trebui să fie buni?”

4.Băiatul tatei, de ciocolată



Aveam cam 17 ani şi nu avusesem ocazia să cunosc îndeaproape nici o persoană de culoare… Tatăl meu avea probleme cu inima şi a fost internat într-un spital la Iaşi. Acolo a cunoscut un student la medicină, care era din Nigeria. Se numea Akin. S-au împrietenit. Tata i-a vorbit mult despre dragostea lui Dumnezeu, despre puterea Lui de a ierta păcatele şi de a le îndepărta de la omul care doreşte aceasta.
Pentru că Akin a fost un băiat tare rău, el întreba mereu: “Poate face Dumnezeu şi pentru Akin asta? Poate să-l ierte şi pe Akin, chiar dacă a fost atât de rău?”  Şi tata îl încuraja să creadă şi să-şi îndrepte inima către Cel care “atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Sacrificiul a fost imens şi direct proporţional cu dragosta Lui infinită.
            Mi-amintesc de cuvintele apostolului Ioan: “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi, dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2,1-2)
            După ce tata s-a întors acasă de la spital, într-o seară, târziu, am auzit bătăi în uşă. M-am uitat pe fereastră şi nu am vazut pe nimeni. A bătut din nou, m-am uitat mai bine şi am observat doar nişte dinţi albi şi două licăriri ceva mai sus… Am deschis, şi ce credeţi? Era Akin, “băiatul tatei, de ciocolata”, căci aşa îi spunea tata. Era înalt, uscăţiv şi foarte vorbăreţ. A doua zi, tatăl meu i-a dat să citească din “Orele astrale ale omenirii” de Ştefan Zweig, capitolul în care scriitorul arăta cum a compus Haendel oratoriul Messia. Eu călcam rufe într-o altă cameră, şi Akin, pentru că a fost impresionat profund de ceea ce citea, a venit la mine strigând: “Uite, uite ce frumos!” Şi a început să citească cu glas tare. Am înţeles atunci că toţi oamenii simt la fel; indiferent de culoarea pielii, toţi au bucurii şi tristeţi, toţi au aspiraţii, împliniri şi neîmpliniri. Ştim că “Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16,7) Câtă mângâiere pot aduce aceste cuvinte pentru cei defavorizaţi! Există un “Dumnezeu care locuieşte  în locuri înalte şi în sfinţenie, dar este cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite” (Isaia 57,15).
            Aşa fusese şi Akin, un om cu inima zdrobită şi Domnul a venit la el şi l-a salvat din relele acestei lumi. Fusese un răzbunator, conducătorul unei grupe de bătăuşi, fumase ţigări cu droguri, băuse mult şi dusese o viaţă imorală. Ajuns în România la Facultatea de medicină,  a continuat cu unele din obiceiurile lui rele. Era nefericit, voia să se sinucidă, dar, spunea el, “Dumnezeu m-a ţinut de mână ca sa nu-mi fac vreun rău. Eram disperat, căutam fericirea, dar cum s-o găseşti în lucruri rele?”  Fericirea este a celor neprihăniţi (Ps. 64,10), dar cum sa ajungi fără păcat, cand eşti plin de păcate? Cum să ajungi moral, când eşti atât de imoral? Cum să trăieşti cumpătat când te îmbeţi de vineri şi te trezeşti doar luni când trebuie să mergi la cursuri?… “Vă rog, spunea el adesea, nu dispreţuiţi pe oamenii căzuţi în şanţ, căci şi eu am fost ca ei! Ajutaţi-i, vă rog, ajutaţi-i!”
Dumnezeu, în dragostea Lui, a pregătit şi pentru Akin pe cineva care să-l ajute, un fel de “înger păzitor”. O colegă de facultate, auzind despre frământarile lui, şi-a dat seama că doar apropierea de Dumnezeu îl poate salva din situaţia în care se afla şi l-a invitat la Biserică. A răspuns invitaţiei, dar ezita. Simţea o mare tulburare în suflet, parcă cineva nu-l lăsa să intre. În cele din urmă s-a hotărât. Pastorul vorbea despre răbdare. Era punctul nevralgic al caracterului său, căci îşi ieşea foarte uşor din fire. Spre sfârşitul predicii s-a liniştit şi o pace cum nu simţise niciodată până atunci i se aşternu în suflet.
            A continuat un timp să trăiască o viaţă dublă: mergea şi la Biserică unde se simţea atât de bine, dar mergea şi la băut şi la alte rele, şi acolo îl cuprindeau din nou gânduri negre, gânduri de sinucidere. S-a hotărât însă într-o zi şi a spus: “N-am să mai merg acolo unde mă simt rău, am să merg doar acolo unde am pace şi îmi este bine!”
            A renunţat la toate relele, deşi nu i-a fost uşor. Spunea că se trezea uneori noaptea şi simţea nevoia să fumeze. Se aşeza în genunchi şi se ruga plângând: “Doamne, ajută-mă! Doamne, fă Tu să nu-mi mai trebuiască tutun!!!”  Şi Domnul l-a ajutat. Acum este director de spital în Nigeria şi ajută şi pe alţii să scape de rele, aşa cum şi el a fost scăpat. Se ocupă… cu dragoste… de tinerii care se droghează.
            Am auzit un cântec despre cineva pierdut pe marea întinsă: o fată care credea că poate să înoate singură şi să se salveze. Dar apoi îşi dă seama cât de departe este de ţărm, că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu care este Salvamarul, Barca de salvare a sufletului  ei: “Când oceanul vieţii te duce, te poartă, adu-ţi aminte că există o Barcă de salvare în calea ta: Tu, Doamne, eşti Barca de salvare a sufletului meu! Salvează-mă şi du-mă înapoi pe ţărm!”

3.Copiii mei



Poate ar trebui să spun „copiii noştri”... Aşa este, nu sunt doar ai mei: sunt şi ai soţului meu, în egală măsură, dar sunt într-un fel  şi ai bunicilor, şi ai unchilor, şi ai mătuşelor, pentru că toţi au contribuit şi contribuie încă la creşterea lor. Eu pot să spun că am făcut şi fac puţin pentru ei, pentru că am fost şi sunt o mamă cu probleme de sănătate, dar pentru că venirea pe lume a fiecăruia din ei a constituit o experienţă deosebită cu Dumnezeu, îmi place să-i numesc… cu dragoste, „copiii mei.”
Aveam 17 ani când am fost pentru prima dată într-o excursie pe munte. Când am coborât, la poalele Ceahlăului, am zărit într-un tăpşan de iarbă verde, grasă, ceva roz… M-am apropiat şi am fost uimită să văd acolo un pâlc de flori  cu lujer înalt, de un verde crud, cu frunze mlădioase şi corola alungita, roz, asemănătoare freziilor, florile mele preferate, numai că erau mult mai mari.
Am cules câteva şi am întrebat în dreapta şi în stânga: „Cum se numesc florile acestea?”... Cineva mi-a spus: „Sunt brânduşe!” Nu văzusem până atunci şi nu ştiam că există. Acum ştiu şi mă bucur. Acestea erau înalte şi am fost atât de încântată când le-am văzut, încât am spus: „Doamne, dacă va fi voia Ta să mă căsătoresc vreodată şi o să am o fetiţă, o s-o cheme Brânduşa. Şi aşa a fost. În prima zi de februarie ‘97, am născut o fetiţă. Era primul copil şi mă gândeam cu teamă la momentul naşterii. M-am rugat fierbinte la bunul Dumnezeu să mă ajute, să mă întărească pentru acel moment. Şi aşa a fost. El a pregătit totul în jurul meu ca să pot fi liniştită şi fericită. Locuiam în Piatra Neamţ pe atunci. Ninsese toată noaptea şi brazii de la poalele Pietricicăi, din faţa casei, erau încărcaţi de zăpadă. De o parte şi de alta a drumului erau troiene mari. Totul era alb, imaculat, pregătit parcă pentru venirea pe lume a unei prinţese. Am ajuns la spital şi durerile au început să se înteţească. Mă rugam mereu şi priveam pe fereastră: norii erau ca nişte fâşii de voal roz şi în bătaia soarelui care răsărise, fulgii mari ce pluteau în văzduh păreau a fi nişte steluţe roz ce formau ghirlande pentru împodobirea momentului.
Şi a mai fost puţin, şi a răsărit şi mult aşteptata Brânduşică roz. A crescut frumoasă şi cuminte. Într-o seară, pe când avea trei anişori, ne rugam împreună şi a început să spună din proprie iniţiativă: „Doamne, Te rugăm să ne dai apioare... (aripioare) şi să ne aduci bomboane! Nami!”   (Amin!).
Când ne-am ridicat de la rugăciune, m-a întrebat: „Mama, da’ când o să vină odată Domnul Isus că mi-e dor de El!  Ştii?  Când o să vină, o să alerg înaintea Lui, şi o să mă urc în braţele Lui!”
Eram s-o pierd de multe ori. La un an, s-a urcat pe pervazul geamului la etajul 3 şi se uita la copii jos, cum se jucau. O vecină a observat şi a fost salvată. La trei ani şi jumătate a făcut o viroză cu reacţii meningeale şi convulsie. La patru ani a plecat de acasă cu un alt copil şi o zi întreagă am căutat-o. Un prieten a găsit-o pe malul unei ape şi a fost salvată. La cinci ani a făcut hepatită,  la şase ani am avut un accident de circulaţie şi ea nu a păţit absolut nimic; la şapte ani dormea într-o noapte la mama mea şi au intrat hoţii în casă, cu măşti şi cuţite. Dumnezeu a păzit-o şi atunci. La opt ani a făcut parotidită cu complicaţie: meningită. A terminat şcoala postliceală pedagogică şi postliceală sanitară. Acum este căsătorita cu „jumătatea” ei, şi are la rândul ei un bobocel…
Când Brînduşa avea 10 ani, am mai avut o fetiţă, pe Emanuela, dar nu la întamplare. Mama soacră era mereu nemulţumită, tristă, nefericită, şi avea dreptate să fie aşa, căci era singură. Într-o zi m-am aşezat în genunchi şi am spus: „Doamne, ce i-ar trebui ca să fie mulţumită, să fie şi ea un pic fericită?” Am auzit în mintea mea răspunsul: „Un copil...”Doamne, fac un copil pentru ea, sunt dispusă să fac un copil pentru ea, dacă asta i-ar face bine, dar ajută-mă!”
Nu după multă vreme am rămas însărcinată şi când am născut fetiţa, i-am pus numele Emanuela, aşa cum a dorit mama soacră. Când a împlinit 11 luni, m-am angajat ca infirmieră la un azil de bătrâni şi i-am dat-o spre îngrijire. I-a fost foarte greu, dar nu mai avea timp să fie nefericită, nu mai era singură. Avea cu cine se certa, avea şi cu cine se bucura. Şi Emanuela a iubit-o mult. Nu degeaba spune Solomon: „A fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.” Prov. 22,1.
Mama i-a promis ca-i lasă moştenire casa, iar Emanuela, chiar dacă avea doar 13 ani, făcea planuri de viitor: că o va vinde, că va cumpăra un vagon de tren ca să-l înfrumuseţeze, să-l mobileze cu mobilă modernă, şi să mă invite la casa ei. Toată ziua visa să aibă o casă a ei unde să fie curat şi frumos. Eu încercam să-i îndrept privirea către promisiunea făcută de Domnul Hristos: „Să nu vi se tulbure inima... în Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri...” Ioan 14.
Şi Emanuela a avut şi are mari probleme de sănătate. Când avea doi ani, medicii mi-au spus că s-ar putea să aibă luxaţie congenitală. Am fost cu ea la un specialist care a diagnosticat-o cu rahitism, coxa-valga. În clasa a patra, spre sfârşitul anului şcolar a făcut hemoragie digestivă. Am fost cu ea la Iaşi pentru fibroscopie. Mi-era tare frică pentru ea dar mă încredeam în făgăduinţa pe care o primise: „Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte”. Ps.68,20. A făcut stop cardio-respirator în timpul investigaţiei, dar cu ajutorul lui Dumnezeu  şi al echipei de la terapie intensivă, a fost salvată. Deşi are multe probleme de sănătate, este un copil frumos şi talentat, este harnică, îi place să lucreze în bucătărie... Pentru că are ochişori mari, albaştri, bunica îi spunea „Bob de rouă”, în ciuda faptului că tatăl ei o numea, cateodata, „Fasolă cu aţă”...
Când Emanuela avea trei luni, în ţara noastră a avut loc revoluţia, şi după aceasta s-au primit tot felul de ajutoare. Am primit şi eu nişte haine, printre care era un sarafan bleumarin din stofă groasă, croit mai voluminos, pentru sarcină. Am spus atunci: „Doamne, de ce mi-ai trimis aşa ceva?  Că eu nu mai am de gând să fac copii, dar facă-se voia Ta, ajută-mă şi întăreşte-mă!”
După un an şi jumătate, am avut nevoie de sarafanul bleumarin din stofă groasă. A venit pe lume Alin. Cât de fericită am fost! Cât de onorată m-am simţit că Domnul m-a pregătit sufleteşte să ştiu că voi mai avea un copil şi a ştiut şi în ce perioadă se va naşte. Mare este puterea Lui, minunată este atotştiinţa Lui şi delicată este grija Lui pentru noi, făptura mâinilor Sale. Alin a fost un copil puţin mai puternic decât fetele, dar avea şi el probleme de sănătate. Voi  aminti despre el în capitolul „O inimioară bună”. După ce s-a născut el, soţul meu a scris poezia “Are tata trei copii”:

                                  Ştie-oricine că pe lume
                                  Singur este greu să fii...
                                  Iată, deci, nu numai unul,
                                  Are tata trei copii...

N-a fost uşor, dar mulţumim lui Dumnezeu pentru aceşti copii şi aşteptăm cu nerăbdare să vină Domnul Isus cu vindecarea sub aripile Lui. (Maleahi 4,2).

marți, 14 februarie 2012

2.Un vecin bun



Într-o zi plăcută de vară, treceam grăbită prin piaţă. O fostă vecină a părinţilor mei, fiica unui preot ortodox  pe care nu-l mai văzusem din copilărie mi-a spus:
- Ştii, tata mai trăieşte! Are aproape 105 ani!
M-a bucurat atât de mult această veste, încât am rugat-o să-mi dea voie să-l văd.
Le-am spus părinţilor mei că mă voi duce, şi tata mi-a dat o lucrare cu studii biblice să-i ofer. Deşi eram nerăbdătoare să-l văd, totuşi, grijile şi poverile vieţii  mă împiedicau s-o fac. Ani de-a rândul mă întrebasem dacă mai trăieşte, şi acum când ştiam şi mă bucuram atât de mult de aceasta, nu reuşeam să ajung la el. Mă rugam în fiecare zi şi ziceam: “Doamne, ajută-mă să-l văd! Ajută-mă să-mi pot lua timp să-l vizitez!”
Şi, în sfârşit, a venit momentul mult aşteptat. Am mers la fiica lui, care-l îngrijea cu multă dăruire. El stătea întins pe pat şi când i-am spus cine sunt, m-a îmbrăţişat cu dragoste! Privirea şi vorbirea lui erau foarte clare, doar auzul fusese afectat cu vreo 5 ani înainte. Oricum, 100 de ani auzise bine… Acum, cei din jur comunicau cu el prin intermediul foii de hârtie. M-a întrebat ce părere am despre o anumită grupare religioasă. I-am spus că deşi sunt foarte zeloşi, ei propovăduiesc unele lucruri care nu sunt în conformitate cu Biblia. Apoi a vrut să ştie ce confesiuni neoprotestante mai sunt în oraţul nostru şi alte realităţi ale lumii religioase din oraş. I-am spus că, după câte ştiu eu, există baptişti, evanghelişti, penticostali, şi adventişti care spun că au ca temelie a credinţei lor “Biblia şi numai Biblia”.
El a spus: “Şi noi, ortodocşii, la fel, doar sâmbăta ne deosebeşte de adventişti.”
Nu puteam să vorbesc prea mult cu el pentru că trebuia să scriu ceea ce doream să-i spun şi nici hârtie nu prea aveam, dar ştiam, că studiile biblice pe care i le dăruise tata prin mine, cuprindeau explicaţii detaliate. Era foarte interesat despre Sabat. Mi-a parut rau ca nu am discutat despre asta cat am fost vecini. Apoi am stat de vorba cu fiica lui, timp in care el a scris o poezie dedicată părinţilor mei, intitulată “Dragostea”:

Rabdă, iartă, uită, taci,
Frate pe duşman să-l faci!
De-l loveşti cu răzbunare,
Ura creşte şi mai mare,
Ea te rupe, te desparte,
Stinge dragostea de frate,
Surpă pacea şi ucide,
Drumul morţii îl deschide!
Nu-i mai scump şi nu-i mai sfânt
Ca al dragostei cuvânt.
Cântă-l, omule, cu drag:
Preamarire Domnului,
Bucurie omului!
(Familiei Costin scriu aceste versuri din iubire şi pentru iubire, cu urări de sănătate întregii familii. Domnul cu noi, preot I.V. Pascu)

Aceasta poezie reflecta concepţia lui de viaţă. Îmi amintesc cum porumbeii fraţilor mei stăteau mereu pe antena lui de tv, şi-i murdăreau tabla de pe casă, dar niciodată nu ne-a reproşat ceva cu privire la acest lucru. Îi plăcea  mult portolacul, dar şi porumbeilor le plăcea… Şi nici la această situaţie nu a protestat. A făcut nişte rame cu plasă de sârmă şi a acoperit portolacul. Astfel se putea bucura şi el de portolac, şi fraţii mei de porumbei… Dragostea găseşte totdeauna o cale, o soluţie de pace.
Pentru că am copilărit cu nepoata lui, l-am iubit ca pe un bunic pe acest fost vecin atât de bun. Şi a fost nu doar un vecin bun, ci şi un soţ bun, un tată bun, un gospodar bun, un bucătar bun,  un sfătuitor bun şi un poet talentat…
În ultima vizită pe care i-am facut-o, i-am dăruit un ghiveci cu portolac, pe care fiica lui l-a pus pe balcon, şi când soarele răsărea, floricelele înfloreau, şi aşa, înflorit, îl ducea în camera lui. Se bucura de fiecare dată. A spus înainte de a se sfârşi: “Să-i spui Maricicăi şi familiei Costin că mi-au înseninat ultimele zile de viaţă cu dragostea lor, şi cu portolacul…”
A murit cu 5 zile înainte de a împlini 105 ani. Vom păstra cu drag în suflet amintirea lui, împreună cu lecţiile de toleranţă şi dragoste primite de la el. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prilejul să-l cunosc şi să-l revăd. Pentru inima mea, această revedere a fost ca  un leac alinător din Galaad. 

1.Mame



*
Cu problemele mele de sănătate am ajuns pe la Cluj. Fusesem la o înmormântare la Şimleul Silvaniei. Murise o persoană foarte dragă mie, o femeie plăcută, deosebită chiar. Am rămas cu un of  pe suflet, pentru că, faţă de nora şi nepoţii ei a avut atitudini severe, uneori chiar de inacceptare. Ce rău îmi pare că ei nu au avut parte s-o cunoască în postura în care am cunoscut-o eu: plină de dragoste şi înţelegere faţă de soţul ei, grijulie faţă de copii si faţă de ceilalţi oameni, zâmbitoare, amabilă...
            La ceremonia înmormântării un cumnat a spus adresându-se soţului ei: „Căline, tu ai pierdut mărgăritarul tău!” Făcea aluzie la textul biblic: „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele”. (Prov 31,10)
Da! O femeie cinstită, o femeie care-şi iubeşte şi îşi cinsteşte soţul, o femeie care este plină de afecţiune şi grijă pentru copiii ei, este „mai de preţ decât mărgăritarele”!
*
La Cluj am cunoscut un om de mare valoare. Un pastor care-şi trăia predicile având darul de a duce pe cei bolnavi la doctor.  M-a dus şi pe mine şi am fost salvată pentru câţiva ani, prin mila lui Dumnezeu.
Am găzduit la Mariana, o fostă colegă de şcoală. O iubesc şi acum ca pe o soră, mă rog pentru ea şi familia ei, ori de câte ori îmi amintesc  de bunătatea, corectitudinea şi seriozitatea ei. Am întâlnit puţini oameni ca ea. Părinţii, oameni muncitori şi autoritari, au crescut-o cu multă dăruire. Când a venit vremea căsătoriei, tanti Letiţia, mama ei, s-a rugat mult ca Dumnezeu să-i poarte de grijă. Şi i-a purtat. S-a căsătorit cu un băiat cuminte şi capabil. Au un  băiat pe care-l cresc… cu dragoste. A fost însă o problemă care a umbrit relaţia dintre fiică şi mamă. Tanti Letiţia era o femeie severă şi când a mers într-o vizită la Cluj, la fiica ei, căsătorită de aproape 25 de ani, s-a purtat aspru, şi Mariana i-a spus plângând: „Mamă, nu mai suport să-mi fie frică de matale! Am aproape 45 de ani şi când vii la mine stau cu atâta stres! Nu mai pot suporta aceasta atmosferă!”
Când a auzit, tanti Letiţia a început să plângă şi ea... Nu-şi dăduse seama până atunci că felul ei de a fi a terorizat sufletul sensibil al fiicei sale. A trebuit să treacă 45 de ani pentru ca această mamă care a muncit mult, s-a sacrificat şi a iubit mult să înţeleagă că este foarte important ca pe lângă dragostea care se exprimă prin fapte, să existe şi delicateţe în cuvinte şi atitudini. Este nevoie ca  Bunul Păstor să umple inimile noastre de blândeţe, duioşie şi dragoste în relaţia noastră cu copiii:  „El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile care alăptează” (Isaia 40,11). „Cum răspunde în apă, faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului”. (Prov. 27,19)
*
Tot la Cluj stătea Tanti Adriana, fosta soţie a vărului meu. Am trecut pe la ea s-o văd. Fusese o femeie foarte frumoasă, foarte capabilă, medic pediatru la spitalul din Cluj. Şi-a crescut cei doi copii, pe Ana si Dan, singură.
Mi-a povestit câteva întâmplări deosebite din cariera ei. Îi  murise o pacientă micuţă, o fetiţă de doar câteva luni. O scoseseră pe balconul salonului până vor veni părinţii s-o ia. Când a venit mama, care era oarbă, a început să plângă şi a spus: „Doamna doctor, vă rog, aduceţi-o înapoi în salon căci este frig pe balcon!”
Miloasă cum era, tanti Adriana a acceptat, deşi ştia că fetiţa era moartă. După ce au adus-o, mămica îndurerată a continuat: „Doamna doctor, vă rog, mai faceţi-i ceva! Măcar ceva!!!”
Văzând insistenţa mamei, tanti Adriana a repetat manevrele de reanimare, şi inima fetiţei a început să bată...
După 6 ani, pe scările spitalului urcau doi părinţi nevăzători, ţinând de mână, între ei, o fetiţă frumoasă. Era fetiţa readusă la viaţă prin puterea lui Dumnezeu, prin insistenţa unei mame, şi dăruirea unei doctorite ce s-a lăsat înduplecata, pentru că în piept îi bătea cu dragoste, o inimă de mamă. Doar Cel de sus poate să răsplătească astfel de atitudini, şi le va răsplăti.
Într-o altă zi, când a intrat in salon, Georgică, un băieţel de 8 anişori i se adresează: „Doamna doctor, vă rog s-o lăsaţi pe doamna asistentă sa stea cu mine, că eu astăzi, am să mor!...”
Nu se poate, Georgică, i-a spus tanti Adriana. Tu te-ai făcut bine şi astăzi o să pleci acasă!”
A început apoi vizita. Când a ajuns la patul lui Georgică, el era culcat cu faţa la perete. L-a mângâiat uşor pe spate şi i-a spus: „Hai, Georgică, să facem vizita!Dar Georgică n-a mai reacţionat...
Nu i-a fost uşor lui tanti Adriana. Cu fiecare copil care murea, parcă se stingea şi câte o scânteie din flacăra vieţii ei. Împovărată cu multe griji, grăbită, într-una din zilele pline de responsabilitate ale serviciului ei, în loc să urce un etaj, acolo unde avea treabă, a coborât... S-a văzut în faţa camerei unde erau depuşi copiii stinşi din viaţă, înainte de a fi duşi la morgă. Deşi se grăbea foarte tare, totuşi, pentru că obişnuia să-i mai privească o dată, aşa ca de rămas bun, pe copiii care mureau în secţia ei, a intrat... Acolo era depus un băiat care tocmai murise. L-a privit cu atenţie: copilul respira... A chemat repede brancardierii, l-au dus în salon şi copilul şi-a revenit complet. Mama lui îşi sunase soţul şi-i spusese că băiatul lor murise. Tatăl, când a ajuns la spital şi l-a găsit pe băiat stand pe pat si bălăbănându-şi picioarele fericit, i-a tras o palmă soţiei strigând: „Îţi arde de glume?!”
Doamna doctor a intervenit, explicându-i situaţia. Nu! N-a fost o întâmplare că a coborât un etaj, în loc să urce...