Era
într-o sâmbătă. Mergeam cu Alin, băiatul nostru
care pe atunci avea 4 anişori, la Biserică. Când am ajuns la poartă, n-am putut
intra pentru că acolo era căzut un bătrân beat. L-am trimis repede pe Alin să-l
cheme pe fratele meu să-l ridice de
acolo. El a venit cu un prieten, care, după ce l-a ridicat, s-a scuturat cu silă
şi a spus: „Of, beţivanul!”
Era
într-adevar foarte beat. Fusese ziua
morţilor şi primise de băut la cimitir.
Se chinuia să strângă într-o batistă foarte murdară cei câţiva bănuti pe care-i
avea... A stat întins jos câteva ore. Fratele meu, când a văzut că nu se
dezmeticeşte, l-a dus la spital.
În
noaptea ce a urmat, Alin a avut un somn deosebit de agitat. A gemut, s-a zvârcolit,
şi dimineaţă când s-a trezit, mi-a spus… cu dragoste: „Mama, acela nu era un
beţivan, acela era un bunicuţ!” Şi
a continuat: „Mama, dacă bei vin poţi să mori?”
„Da, i-am
spus, poţi să faci ciroză şi alte boli. Alcoolul este foarte nesănătos. În Biblie scrie: „Nu te uita la vin cum
curge roşu şi face mărgăritare în pahar! El alunecă uşor dar pe urmă ca un şarpe
muşcă şi înţeapă ca un basilisc!” (Prov 23,31-32.)
Alin
a stat, s-a gândit puţin şi apoi a strigat: „Atunci trebuie să luăm paharul
acela cu vin, să-l aruncăm pe pământ şi să-i spunem: Du-te-ncolo, că eşti rău! Du-te-ncolo,
că eşti rău!”...
După
câteva momente m-a întrebat din nou: „Mama, de ce batista lui era aşa de
murdară?” I-am răspuns: „Poate că nu are unde să stea şi nici n-are unde
să spele!”
Şi
într-adevar, aşa era. Locuia în
cavouri la cimitir şi a murit chiar în noaptea aceea la spital, în noaptea
aceea în care Alin fusese atât de agitat… Mi-au răsunat mereu în minte
cuvintele băieţelului meu: „Mama, acela nu era un beţivan, acela era un
bunicuţ”, da, un bunicuţ cu ochi albaştri minunaţi, ca două floricele de
nu-mă-uita...
Când
a împlinit 10 ani, mergeam cu trenul într-o zi de Sâmbătă, împreună cu el. Un tânăr
surdo-mut a aşezat pe bancheta noastră nişte pixuri şi nişte jucării. Alin m-a întrebat: „De ce face
aceasta?” – „Pentru că aşa îşi câştigă el pânea de toate zilele”
i-am răspuns. „Cumpărăm şi noi?” – „Nu! Tu ştii că noi nu cumpărăm
astăzi!” „Atunci dă-i, aşa, nişte bani, te rog, dă-i fără să
cumperi!” Şi i-am dat. S-a
bucurat foarte mult.
Când
am coborât din tren şi am mers cu maxi-taxi spre Biserică, timp în care mă pregăteam
să-i spun lui Alin că nici noi nu avem bani suficienţi, şi să nu mai insiste să
dăm bani la unii şi la alţii, şoferul a spus că nu-mi ia bani pentru băiat: „să-şi
cumpere el o îngheţată!” Costul biletului era exact suma dăruită tânărului
surdo-mut...
Am citit apoi că „nu trebuie să înăbuşim dorinţa
copiilor noştri de a face bine” (E.G.White) şi că trebuie să urmăm exemplul
desăvârşit al lui Dumnezeu despre care se spune că „dă cu mână largă şi fără
mustrare” (Iacov 1,5).
Mama
talentatului realizator al emisiunii „Credo”, mi-a povestit că şi băiatul ei când
era copil, avea o inimioară la fel de bună. Curăţa câte un lighean de cartofi,
pe la vârsta de 5-6 ani, şi când mama lui venea de la servici, o ruga să facă
cartofi prăjiţi sau sarmale, şi chema pe copiii vecinilor săraci, printre care
erau şi ţigani, şi le dădea să mănânce...
Cât
de mult se bucură unii copii să facă bine, să ofere, să rostească un cuvânt de
apreciere şi dragoste! Avea Alin trei anişori când într-o zi se plimba cu
bicicleta lui mică prin faţa casei... Se apropia o mămică ţinând de mână o fetiţă
de vreo doi anişori, îmbrăcată foarte frumos. El le-a ocolit şi când a ajuns
din nou în faţa lor, a strigat uitându-se la fetiţă: „Drăguţa!” Putem
include cuvintele de apreciere în categoria atitudinilor de bunătate? Cu siguranţă ca da. Cu mulţi ani în urmă,
familia părinţilor mei a fost vizitată de un băiat care obişnuia să rostească
cuvinte de apreciere. Noi îl numeam „voinicul vorbă-dulce”. Cât de bine
face o bucată de pâine unui trup flămând, tot aşa de bine face un cuvânt de
dragoste şi apreciere unui suflet flămând. Aşa cum nu ne vom sătura niciodată
de pâine, nu ne vom sătura de cuvinte şi gesturi făcute… cu dragoste şi
compasiune. Şi nu numai oamenii, ci şi animalele din jurul nostru au nevoie de
acestea.
Cocolino,
pisicuţa noastră a fost otravită, şi Alin a împrumutat bani de la o vecină,
pentru că noi nu eram acasă, a alergat la veterinar şi a fost salvată. A fi bun
şi „a fi zidit în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu
mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efes. 2,10), este rodul prezenţei
Duhului Sfânt în viaţa noastră. Uneori nouă, celor mari ne este greu să oferim
chiar şi un pahar cu apă. Suntem prea obosiţi, prea ocupaţi ca să mai facem
acest lucru... „Domnul Hristos umbla din loc in loc, făcea bine şi
vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”.(Fapt. 10,38) Cât de plină de simplitate era viaţa Lui! Cât
de dependentă de ajutorul lui Dumnezeu şi de grija prietenilor, pentru a avea
ce mânca şi unde dormi! El avea grijă de alţii şi alţii aveau grijă de El. Se împlinea
în viaţa Lui principiul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini
astfel Legea lui Hristos”, (Gal.6,2),
legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
Şi Alin, când vedea câte un creştin rău, mă întreba:
„Mama, credincioşii n-ar trebui să fie buni?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu