3.Copiii mei

Poate ar trebui să spun „copiii noştri”... Aşa este, nu sunt doar ai mei: sunt şi ai soţului meu, în egală măsură, dar sunt într-un fel  şi ai bunicilor, şi ai unchilor, şi ai mătuşelor, pentru că toţi au contribuit şi contribuie încă la creşterea lor. Eu pot să spun că am făcut şi fac puţin pentru ei, pentru că am fost şi sunt o mamă cu probleme de sănătate, dar pentru că venirea pe lume a fiecăruia din ei a constituit o experienţă deosebită cu Dumnezeu, îmi place să-i numesc… cu dragoste, „copiii mei.”

Aveam 17 ani când am fost pentru prima dată într-o excursie pe munte. Când am coborât, la poalele Ceahlăului, am zărit într-un tăpşan de iarbă verde, grasă, ceva roz… M-am apropiat şi am fost uimită să văd acolo un pâlc de flori  cu lujer înalt, de un verde crud, cu frunze mlădioase şi corola alungita, roz, asemănătoare freziilor, florile mele preferate, numai că erau mult mai mari.

Am cules câteva şi am întrebat în dreapta şi în stânga: „Cum se numesc florile acestea?”... Cineva mi-a spus: „Sunt brânduşe!” Nu văzusem până atunci şi nu ştiam că există. Acum ştiu şi mă bucur. Acestea erau înalte şi am fost atât de încântată când le-am văzut, încât am spus: „Doamne, dacă va fi voia Ta să mă căsătoresc vreodată şi o să am o fetiţă, o s-o cheme Brânduşa. Şi aşa a fost. În prima zi de februarie ‘97, am născut o fetiţă. Era primul copil şi mă gândeam cu teamă la momentul naşterii. M-am rugat fierbinte la bunul Dumnezeu să mă ajute, să mă întărească pentru acel moment. Şi aşa a fost. El a pregătit totul în jurul meu ca să pot fi liniştită şi fericită. Locuiam în Piatra Neamţ pe atunci. Ninsese toată noaptea şi brazii de la poalele Pietricicăi, din faţa casei, erau încărcaţi de zăpadă. De o parte şi de alta a drumului erau troiene mari. Totul era alb, imaculat, pregătit parcă pentru venirea pe lume a unei prinţese. Am ajuns la spital şi durerile au început să se înteţească. Mă rugam mereu şi priveam pe fereastră: norii erau ca nişte fâşii de voal roz şi în bătaia soarelui care răsărise, fulgii mari ce pluteau în văzduh păreau a fi nişte steluţe roz ce formau ghirlande pentru împodobirea momentului.

Şi a mai fost puţin, şi a răsărit şi mult aşteptata Brânduşică roz. A crescut frumoasă şi cuminte. Într-o seară, pe când avea trei anişori, ne rugam împreună şi a început să spună din proprie iniţiativă: „Doamne, Te rugăm să ne dai apioare... (aripioare) şi să ne aduci bomboane! Nami!”   (Amin!).

Când ne-am ridicat de la rugăciune, m-a întrebat: „Mama, da’ când o să vină odată Domnul Isus că mi-e dor de El!  Ştii?  Când o să vină, o să alerg înaintea Lui, şi o să mă urc în braţele Lui!”

Eram s-o pierd de multe ori. La un an, s-a urcat pe pervazul geamului la etajul 3 şi se uita la copii jos, cum se jucau. O vecină a observat şi a fost salvată. La trei ani şi jumătate a făcut o viroză cu reacţii meningeale şi convulsie. La patru ani a plecat de acasă cu un alt copil şi o zi întreagă am căutat-o. Un prieten a găsit-o pe malul unei ape şi a fost salvată. La cinci ani a făcut hepatită,  la şase ani am avut un accident de circulaţie şi ea nu a păţit absolut nimic; la şapte ani dormea într-o noapte la mama mea şi au intrat hoţii în casă, cu măşti şi cuţite. Dumnezeu a păzit-o şi atunci. La opt ani a făcut parotidită cu complicaţie: meningită. A terminat şcoala postliceală pedagogică şi postliceală sanitară. Acum este căsătorita cu „jumătatea” ei, şi are la rândul ei un bobocel…

Când Brînduşa avea 10 ani, am mai avut o fetiţă, pe Emanuela, dar nu la întamplare. Mama soacră era mereu nemulţumită, tristă, nefericită, şi avea dreptate să fie aşa, căci era singură. Într-o zi m-am aşezat în genunchi şi am spus: „Doamne, ce i-ar trebui ca să fie mulţumită, să fie şi ea un pic fericită?” Am auzit în mintea mea răspunsul: „Un copil...” „Doamne, fac un copil pentru ea, sunt dispusă să fac un copil pentru ea, dacă asta i-ar face bine, dar ajută-mă!”

Nu după multă vreme am rămas însărcinată şi când am născut fetiţa, i-am pus numele Emanuela, aşa cum a dorit mama soacră. Când a împlinit 11 luni, m-am angajat ca infirmieră la un azil de bătrâni şi i-am dat-o spre îngrijire. I-a fost foarte greu, dar nu mai avea timp să fie nefericită, nu mai era singură. Avea cu cine se certa, avea şi cu cine se bucura. Şi Emanuela a iubit-o mult. Nu degeaba spune Solomon: „A fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.” Prov. 22,1.

Mama i-a promis ca-i lasă moştenire casa, iar Emanuela, chiar dacă avea doar 13 ani, făcea planuri de viitor: că o va vinde, că va cumpăra un vagon de tren ca să-l înfrumuseţeze, să-l mobileze cu mobilă modernă, şi să mă invite la casa ei. Toată ziua visa să aibă o casă a ei unde să fie curat şi frumos. Eu încercam să-i îndrept privirea către promisiunea făcută de Domnul Hristos: „Să nu vi se tulbure inima... în Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri...” Ioan 14.

Şi Emanuela a avut şi are mari probleme de sănătate. Când avea doi ani, medicii mi-au spus că s-ar putea să aibă luxaţie congenitală. Am fost cu ea la un specialist care a diagnosticat-o cu rahitism, coxa-valga. În clasa a patra, spre sfârşitul anului şcolar a făcut hemoragie digestivă. Am fost cu ea la Iaşi pentru fibroscopie. Mi-era tare frică pentru ea dar mă încredeam în făgăduinţa pe care o primise: „Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte”. Ps.68,20. A făcut stop cardio-respirator în timpul investigaţiei, dar cu ajutorul lui Dumnezeu  şi al echipei de la terapie intensivă, a fost salvată. Deşi are multe probleme de sănătate, este un copil frumos şi talentat, este harnică, îi place să lucreze în bucătărie... Pentru că are ochişori mari, albaştri, bunica îi spunea „Bob de rouă”, în ciuda faptului că tatăl ei o numea, cateodata, „Fasolă cu aţă”...

Când Emanuela avea trei luni, în ţara noastră a avut loc revoluţia, şi după aceasta s-au primit tot felul de ajutoare. Am primit şi eu nişte haine, printre care era un sarafan bleumarin din stofă groasă, croit mai voluminos, pentru sarcină. Am spus atunci: „Doamne, de ce mi-ai trimis aşa ceva?  Că eu nu mai am de gând să fac copii, dar facă-se voia Ta, ajută-mă şi întăreşte-mă!”

După un an şi jumătate, am avut nevoie de sarafanul bleumarin din stofă groasă. A venit pe lume Alin. Cât de fericită am fost! Cât de onorată m-am simţit că Domnul m-a pregătit sufleteşte să ştiu că voi mai avea un copil şi a ştiut şi în ce perioadă se va naşte. Mare este puterea Lui, minunată este atotştiinţa Lui şi delicată este grija Lui pentru noi, făptura mâinilor Sale. Alin a fost un copil puţin mai puternic decât fetele, dar avea şi el probleme de sănătate. Voi  aminti despre el în capitolul „O inimioară bună”. După ce s-a născut el, soţul meu a scris poezia “Are tata trei copii”:

                                  Ştie-oricine că pe lume

                                  Singur este greu să fii...

                                  Iată, deci, nu numai unul,

                                  Are tata trei copii...

N-a fost uşor, dar mulţumim lui Dumnezeu pentru aceşti copii şi aşteptăm cu nerăbdare să vină Domnul Isus cu vindecarea sub aripile Lui. (Maleahi 4,2).